Pagini de istorie

Publicația Viața creștină apare pentru întâia oară în data de 23 martie 1935, sub coordonarea unui comitet redacțional care își propune editarea unui săptămânal de pastorație „pe înțelesul poporului”. În primii ani, revista este tipărită sub titlul de Clujul creștin, însă din luna ianuarie a anului 1938, datorită scrupulozității promotorului principal al publicației, preotul Vasile Chindriș^[1], căruia numele îi pare nepotrivit pentru a fi popularizat în afara cetății Clujului, gazetei i se aplică titulatura, mai cuprinzătoare, de Viața creștină.

Prima pagină a celui dintâi număr găzduiește binecuvântarea Episcopului Iuliu Hossu, care compară gazeta cu o „floare răsărită, în zori de primăvară, din gând sfânt”^[2], iar mai jos, sub epistola Ierarhului, cuvântul de temelie exprimat de Ion Agârbiceanu: „O modestă semănătoare a sămânței adevărului vrea să fie această tipăritură. Ca să dea roade, cetitorii trebuie să-și facă din sufletul lor un strat bine lucrat. Pentru că din sămânța aceasta nu are să crească spini și polomidă. Ci flori. Florile virtuților creștine”^[3].

 Vasile Chindriș socotește că apariția cu frecvență săptămânală, în zilele de duminică, este varianta cea mai potrivită pentru o revistă creștină. În antet sunt afișate: adresa redacției (Piața Cuza Vodă 7), funcțiunea („sub conducerea unui comitet”), prețul unui număr (1 leu), costul unui abonament anual (50 de lei) și execuția tiparului (Institutul de Arte Grafice „Lumina”- Cluj). Pe ultima pagină, în colțul din dreapta jos, este însemnat un cuvânt aparent amenințător, însă binecunoscut lucrătorilor din presa vremii: „Cenzurat”. În fapt, așa cum avea să declare preotul Vasile Chindriș în 1939, „gazeta Viața creștină nu a fost oprită niciodată de cenzura bisericească și nici de cenzura oficială a statului”^[4], chiar dacă, în anii apariției publicației, autoritățile dispuneau și uzau de un însemnat aparat de control al presei^[5]. Pentru început, Vasile Chindriș își propune ca „foița” să fie „un simplu organ de pastorație parohială”^[6], care să se ocupe de viața sufletească a credincioșilor clujeni, mai ales a celor greco-catolici, să devină o alternativă creștină pentru presa politică și mondenă.

Pentru perioada interbelică, existența relativ scurtă a revistei poate fi încadrată în trei etape: prima, între anii 1935-1937, a doua, cuprinzând anii 1938-1940, și a treia, care începe în 1946 și se sfârșește în fatidicul an 1948.

⁎

1935-1937. Primii ani de existență ai gazetei sunt marcați de grave dificultăți financiare, de frecvente sincope în activitatea de distribuție și de numeroase neajunsuri în munca de editare. În numărul 16 din 1935, la rubrica Informațiuni, redacția anunță că în iulie și august revista „va apărea de două ori pe lună, cu alte cuvinte   numai la a doua săptămână”, pentru că „nici un sfert din cheltuielile editării […] nu se acopăr cu ceea ce putem încasa din vânzare și abonamente”^[7]. Doar entuziasmul, perseverența și străduința redactorilor fac posibilă apariția neîntreruptă a revistei și creșterea acesteia la un nivel pe care îl definesc, simplu, „presă bună”.

Maniera în care este concepută revista este una deja consacrată în spațiul publicistic românesc, gazeta autodefinindu-se ca „foaie săptămânală pentru popor”^[8], care își propune difuzarea învățăturii creștine. În primele numere, rubricile nu sunt precis definite, astfel încât sunt reproduse extrase din cărțile ieromonahului Lucian I. Pop, de la Mănăstirea Bixad: Drumul către Cer, 100 sfaturi, Vorbe drepte etc. Către sfârșitul anului 1935, tabloul editorial al revistei este îmbogățit de Septimiu Popa, cu povestiri din viețile sfinților, și de studentul teolog Augustin Pop, cu expuneri care tratează comandamentele laice ale epocii, războiul, pericolul bolșevismului și liberalismul necontrolat.

Pe lângă Vasile Chindriș, pe care îl bănuim a fi autorul multor articole nesemnate ori parafate cu inițiale neconcludente, cel de-al doilea stâlp de susținere al redacției este canonicul Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, Ion Agârbiceanu^[9], a cărui experiență gazetărească devine hotărâtoare pentru evoluția revistei. Articolele lui Agârbiceanu, încadrabile în categoria omiliei tematice, sunt concepute ca eseuri cu structură etică solidă, care trădează fericita îmbinare dintre iscusința literatului și patetica preotului, fără exces de erudiție și speculație teologică.

Profesorul de teologie Titus Mălai, cel de-al treilea susținător al redacției și, totodată, cel mai prolific autor de articole, propune actualizarea unor teme teologice universale, folosindu-se de evocări din viețile sfinților, de istorioare și pilde adaptate dogmei și moralei creștine, dar și de dileme cotidiene, cum sunt cele ale familiei și școlii creștine.

Majoritatea articolelor publicate în această perioadă sunt semnate de autori care înregistrează apariții sporadice în cuprinsul revistei: Pompeiu Onofreiu, Emilian Lemeny, Cosma Avram, Octavian Butur, Petru Domșa, Silviu Tarța, Clemente Pandrea, M. Procopie, Iosif Pojar, Gabriel Ivașcu, Septimiu Popa, Aurora Bârlea, Eugenia Mureșanu.

Psalmii, imnurile, cântările și poemele beneficiază de un larg perimetru editorial, principalele criterii de selecție nefiind atât de natură literară, cât de factură mistică.

Particularitatea publicației din acest interval constă în reflectarea amplă a activităților parohiale, sociale și culturale întreprinse de preotul Vasile Chindriș, precum construirea bisericii din cartierul Iris, organizarea editurii și tipografiei etc.

Primul indiciu al existenței Editurii Viața Creștină este semnalat în august 1936, prin anunțul tipăririi broșurii lui Elie Dăianu, Un sfânt pribeag român, o monografie a călugărului Ieremia Valahul, publicată în foileton în numerele anterioare ale revistei^[10]. Mai mult, începând cu luna octombrie a aceluiași an, achitându-se suma necesară achiziției unei tipografii, revista este tipărită „cu literă proprie”.

Un amplu spațiu editorial este dedicat Ordinului Terțiar Franciscan, numit și Ordinul Pocăinței, întemeiat de Sfântul Francisc pentru creștinii care trăiesc în mijlocul lumii, inclusiv în viața de familie. Începând cu numerele 5-6 din 1937, revista consacră o pagină întreagă pentru Ordinul al III-lea Franciscan Român Unit.

O altă rubrică este alocată Reuniunii „Sfânta Maria” a femeilor greco-catolice. Aceeași Pagină mariană evocă realizările de natură caritabilă ale acestei organizații, cum este Căminul pentru copii „Sfânta Maria”, care funcționează în clădirea casei parohiale de pe strada Chintăului (astăzi Oașului). Căminul, aflat sub permanenta supraveghere administrativă și sufletească a călugăriței Agapia Chindriș, sora preotului, asigură educație, trei mese calde și îmbrăcăminte pentru 30 de copii din Iris, un cartier în care, scrie gazeta, domnește „mizeria, boala și vițiul”^[11].

În numerele 6-7 din 1935, redacţia propune cititorilor un pelerinaj în Ţara Sfântă, la Ierusalim, „Viflaim”, Nazaret, Marea Moartă, Iordan, Ierihon etc., angajându-se să se ocupe de organizarea şi documentele necesare călătoriei. În urma acestei călătorii, o rubrică aparte a gazetei, Din Locurile Sfinte, găzduieşte o serie de articole concepute în preajma unor repere evanghelice.

Privită din perspectivă ideologică, revista nu trădează niciun angajament, în afară de războiul declarat ateismului, fie el de tip liberal ori socialist. Articolul Isus Hristos revoluționar?, publicat în februarie 1936, sub forma unei recenzii a cărții anarhistului Sebastien Faure, Crimele lui Dumnezeu, combate cu seriozitate ideile unor socialiști care îl văd pe Isus ca un vajnic apărător al persecutaților, săracilor și proletarilor, din rândul cărora, chipurile, și-ar fi ales învățăceii^[12]. În același an, în articolul Comunismul și religia, Ion Agârbiceanu face o analiză dură Rusiei bolșevice, unde „comuniștii nu s-au mulțumit să aibă numai revoluționari necredincioși, ei vor acum să aibă un popor întreg care să nu creadă nici în Dumnezeu, nici în sufletul nemuritor. […] Aceștia au oprit și în familii și în toate școlile să li se mai vestească copiilor adevărul că este un Dumnezeu și că omul are suflet nemuritor. Religia și credința creștină e declarată ca dușmană a fericirii omului în lume, și cine le vestește e greu pedepsit, adeseori împușcat fără multă întrebare. […] Ei, vă place?”^[13], întreabă retoric marele scriitor.

⁎⁎

Începând cu primul număr al anului 1938, ieșit de la tipar abia în aprilie, în „duminica presei”^[14], revista capătă o nouă formă, modernă, rubricile, articolele și autorii statornicindu-se în spațiul editorial. Ion Agârbiceanu, Vasile Chindriș, Petru Domșa, Gogu B. Sântioneanu, Ioan Florea, Titus Mălai, Maria Pop-Teburzuca, Petre Dulfu, Ioan Georgescu, G. Botârlă, Al. Lascarov-Moldovan, M. Moțu, Aurora Bârlea, M. Mihăileanu, Teofil Herineanu, Silviu Tarța^[15], Vasile Dancu sunt doar câteva dintre numele așezate în dreptul articolelor de fond, omiliilor, eseurilor de luminare a minții și meditațiilor de mișcare a inimii, care umplu paginile Vieții creștine.

Până în octombrie 1938, când se desparte de Viața creștină și înființează revista Tribuna, Ion Agârbiceanu continuă să scrie, număr de număr, articole grupate sub aceeași umbrelă tematică, așa cum este, spre exemplu, ansamblul Cele opt fericiri. Teofil Herineanu ridică nivelul intelectual al limbajului, în cadrul rubricii Ca să-ți cunoști religia, astfel încât Vasile Chindriș este nevoit să ofere o explicație aparent nepoliticoasă: „Acest articol nu este scris pe înțelesul poporului, dar, deoarece între abonații noștri avem și de cei ce pricep articolele scrise într-o formă mai înaltă, l-am lăsat așa cum ni l-a trimis autorul. Cititorii cu mai puțină carte să fie liniștiți că nu vom publica mai mult de un articol într-un număr, în forma aceasta”^[16].

În această perioadă apar rubrici noi, precum Pentru inima copiilor, Hazuri, De toate, Fapte și întâmplări, iar spre sfârșitul anului 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, un spațiu bine definit este oferit câtorva Cuvinte regale. În numerele anului 1938, gazeta publică în regim de foileton mai multe articole, sub titlul 12 ani în ghearele adventismului, semnate de Ioan Florea, cântăreț în strană și administrator al Vieții creștine, fost misionar adventist, revenit la cultul greco-catolic în urma unor dezamăgiri pe care le-a trăit în mijlocul neoprotestanților. Articolele pot fi încadrate în categoria dezvăluirilor, autorul considerând că le mărturisește sub imperiul „reînvierii sufletești din amorțeala învățăturilor otrăvitoare ale adventismului”^[17], motiv pentru care se simte dator să atenționeze Siguranța Statului, motivând că „sectarii sunt avangardele care pregătesc calea comunismului”^[18] (sic!).

Pe parcursul anului 1939, revista găzduiește scrierile câtorva reprezentanți ai Oastei Domnului – Ioan Marini, Traian Dorz și Ioan Tudosiuc –, a căror gazetă, Isus Biruitorul, a fost sistată în aprilie 1937, din ordinul ministrului de Interne. În urma unor sesizări au fost afectate și alte publicații în paginile cărora aderenții „caterisitului” Iosif Trifa au găsit ospitalitate editorială: Ecoul din Făgăraș (sistată în noiembrie 1937), Ostașul Domnului din București (avertizată în noiembrie 1937), Glasul dreptății (suspendată în februarie 1938) și Armata Domnului din Sibiu (sechestrată în iunie 1938). De altfel, unul dintre ultimele articole ale părintelui Iosif Trifa, decedat în februarie 1938, este publicat în numărul din decembrie al Vieții creștine, cu titlul El iarăși va veni, o epistolă testamentară, plasată într-un decor escatologic specific mișcării spirituale pe care a creat-o^[19].

De acum, majoritatea articolelor și poemelor sunt semnate cu inițiale – I.M., I.T., T.D., V.C. – și sunt orientate spre imaginarul apocaliptic al celei de-a Doua Veniri^[20]. Adăpostul oferit „ostașilor” de către revistă generează o primă reacție împotriva ei din partea publicației ortodoxe Lumina satelor de la Sibiu, „prin învinuiri presupuse și cuvinte jignitoare și necuviincioase”^[21]. Un mic răspuns este oferit de gazeta clujeană, susținând că „această foaie n-a avut în paginile ei niciun cuvânt de ocară pentru nimeni și pentru credința nimănui”, „nici nu s-a pus la cale […] un complot de preoți sau laici pentru dărâmarea sfintei ortodoxii”^[22]. Printr-o adresă trimisă Ministerului de Interne, Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Sibiu, reprezentată de Mitropolitul Nicolae Bălan, sesizează „încuibarea” în redacția Vieții creștine a ziariștilor Ioan Marini, I. Tudosciuc și Traian Dorz, „care au sămânțat anarhie și răzvrătire în sufletele credincioșilor ortodocși”, și cere organizarea unei descinderi la adresa gazetei, sistarea acesteia și deferirea celor trei „ostași” justiției, „pentru opera de agitație și de răzvrătire în contra Bisericii și a disciplinei ei”^[23]. În urma unor verificări operate de către Serviciile de Siguranță ale Inspectoratului Regional de Poliție Cluj și Inspectoratului de Poliție al Ținutului Someș, preotului Vasile Chindriș i se solicită o declarație scrisă în legătură cu acuzațiile aduse de Mitropolia din Sibiu. Preotul este nevoit, astfel, să devoaleze identitatea „comitetului redacțional”: „Gazeta Viața creștină am întemeiat-o cu scopul de-a ajutora pe preoți și Sfânta Biserică în slujba sa mântuitoare de a da creștinilor hrana sufletească de care nu se pot lipsi. […] Gazeta nu e confesională, ci creștinească. […] Eu singur sunt redactor și director responsabil. […] Am publicat lucruri foarte bune din scrierile preotului I. Trifa, precum și din ce am primit de la I. Marini, și a fost bun. Pe I. Tudosciuc nu-l cunosc, nu mi-a scris, ci din poeziile lui și alte scrieri, din alte cărți, am reprodus, căci le aflasem de bune. Traian Dorz mi-a trimis de două sau trei ori poezii foarte bune de publicat. Oricine are dreptul să primească colaborări în concordanță cu caracterul publicației, ori de la cine ar veni, și de acest drept poate oricine uza”^[24]. În data de 24 aprilie 1939, Serviciul Siguranței Cluj formulează un raport către Directorul General, în care precizează că revista este condusă doar de preotul Chindriș, are un caracter pur religios, este legală și trecută prin cenzură^[25].

În urma acestui episod, articolele din revistă sunt semnate sub forma unor pseudonime cu rezonanță religioasă – I. Tărie, Păr. Priveghere, I. Mărturie, T. Dar, I. Călăuză –, procedeu considerat de Mitropolia Sibiului drept un afront direct. Pentru că e nemulțumită de răspunsurile formulate de preotul Chindriș și de Serviciul Siguranței, Mitropolia revine cu o nouă plângere, susținând că Viața creștină „este organul de propagandă al dizidenților Oastei Domnului” și „face propagandă unită pentru credincioșii ortodocși”^[26]. În luna august 1939, după o consultare cu Secretariatul de Stat al Propagandei, Siguranța închide cazul, fără să ia măsuri împotriva gazetei, considerând că nu pune în pericol ordinea statului^[27]. Peste doar o lună, în condițiile declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, Subsecretariatul de Stat al Poliției emite un comunicat prin care anunță că „toți acei care se îndeletnicesc cu știri false vor fi identificați, urmăriți, arestați, urmând să suporte rigorile legii”^[28]. „Deci, fiecare om, când e vorba de lucruri pe care nu le cunoaște, să-și țină gura”^[29], conchide gazeta.

Deoarece pe parcursul prosperului an 1938 revista se stabilizează editorial și financiar, neobositul preot Vasile Chindriș hotărăște să-și plaseze talanții carității în sectorul cooperatist. În luna mai a acestui an organizează un comitet de inițiativă pentru întemeierea Cooperativei de Consum Iris, în scopul de a elimina speculanții din lanțul comercial, subscriptorii beneficiind de reduceri de prețuri de cel puțin 30 de procente. Inițiativa este dublată de apariția bilunară a unui supliment al gazetei, Viața cooperativă și economică, redactat de dr. Alexiu Manea^[30]. Peste câteva luni, în noiembrie, preotul anunță subscrierea de acțiuni pentru o nouă asociație, Cooperativa „Viața Creștină” – cooperativă pentru producția și difuzarea culturii, cu sediul în același centru multifuncțional de pe strada Chintăului. Conducerea cooperativei propune o dezvoltare ambițioasă, orientată spre mai multe obiective: producție culturală, editură, tipografie proprie, editare de reviste și cărți, răspândirea culturii la sate, librărie în zona centrală, centru de fonodifuziune, centru de filmare etc.^[31]

Preocupările laice nu îl îndepărtează pe preotul Vasile Chindriș de obligațiile parohiale. În august 1939, lansează invitația pentru adunarea frățească a celor care trăiesc în preajma Vieții creștine, deopotrivă redactori și cititori. Adunarea are loc duminică, 3 septembrie, și se desfășoară sub semnul ecumenismului, participând în egală măsură greco-catolici, romano-catolici din Moldova, ortodocși și membri ai Oastei Domnului^[32]. Grupuri importante de credincioși sosesc încă din seara zilei de sâmbătă. Sunt găzduiți în casa parohială, în tipografie, în casele credincioșilor clujeni și în curtea bisericii, în jurul focului, unde preotul și câțiva „frați” evocă figura apostolică a părintelui Iosif Trifa. Duminică, după Liturghia oficiată de Titus Mălai, în acordurile corului dirijat de muzicianul Marius Cuteanu, o coloană compusă din bărbați, femei și tineri care poartă steaguri, urmăriți de privirile curioase ale localnicilor, se îndreaptă spre locul de adunare, stabilit în sala festivă a Palatului Camerei de Comerț (astăzi Casa Armatei). Aici iau cuvântul Vasile Chindriș, Ion Marini, preotul ortodox Florea Mureșanu și câțiva credincioși, iar Traian Dorz citește o poezie „mișcătoare până la lacrimi”^[33].

Începutul anului 1940 îl readuce în redacție pe Nicolae Pura, cu articolul intitulat O întrebare de Anul Nou, în finalul căruia oferă și răspunsul potrivit furtunii amenințătoare care se arăta la orizont dinspre Răsărit: „Am citit și am răspândit gazeta bună? Dacă nu, s-o facem până mai este vreme!”^[34]. În luna mai revin Lucian Pop și Ion Agârbiceanu, cu cicluri de articole tematice, iar Teofil Herineanu adoptă cu succes genul omiletic. O apariție inedită în paginile revistei este cea a lui Richard Wurmbrand, „un evreu încreștinat”, care trimite spre publicare un text despre condiția națiunii sale în Europa începutului de război, asupra căruia Chindriș decide să nu facă niciun comentariu^[35].

În perioada ocupației horthyste (septembrie 1940 – octombrie 1944), Viața creștină apare într-un singur număr, editat în decembrie 1944. Articolul de pe prima pagină oferă un Cuvânt de lămurire către cititori în privința refuzului autorităților de a aproba apariția revistei în timpul ocupației, acestea considerând că „sunt destul trei publicații periodice pentru poporul român din Ungaria”^[36]. Articolul anunță coborârea redacției din Munții Țibleșului, locul în care preotul Vasile Chindriș s-a refugiat în 1942, în urma bătăii pe care i-au administrat-o câțiva tineri horthyști, lăsându-l aproape mort pe o stradă din Cluj^[37]. Reîntors în oraș, Chindriș stabilește sediul redacției pe strada Nicolae Iorga (Napoca de azi), la numărul 6, însă criza de hârtie și material zincografic îl determină să se îndrepte spre București, unde reușește să tipărească un număr unic pentru anii 1941-1944, în colaborare cu Raiul copiilor, revistă editată de eminentul călugăr iezuit Ioan Lazăr^[38]. În anul 1945, fiindcă Episcopia refuză înființarea unui post de capelan în parohia Iris, Vasile Chindriș se autosuspendă din funcția de paroh, alegând să se ocupe doar de gazetă^[39].

⁎⁎⁎

1946-1948. „Continuăm misiunea noastră de vestitori ai mântuirii prin Hristos”^[40] – sunt cuvintele cu care debutează primul număr al anului 1946. Perioada care urmează este marcată de o intensificare a acțiunilor ecumenice, redacția primind colaborarea câtorva reprezentanți de seamă ai Bisericii Ortodoxe. Gazetarilor consacrați deja în curentul ecumenic – Ion Agârbiceanu, Emilian Lemeny, Teofil Bălibanu, Nicolae Pura, Simion Chișu, Ioan Marini, Traian Dorz, Elie Dăianu, Iosif Celante și Vasile Chindriș – li se alătură protopopul ortodox al Clujului, Florea Mureșanu, și preotul catedralei ortodoxe, Teodor Ciceu.

Pentru a sărbători reapariția gazetei, preotul Chindriș organizează o nouă adunare creștinească în jurul altarului bisericii „Bunavestire” din cartierul Iris, unde sunt așteptați membrii Ordinului Sfintei Pocăințe, frații și surorile din Oastea Domnului, credincioșii greco-catolici și cei ortodocși, cititorii fideli ai revistei, indiferent de cultul din care fac parte. În dimineața zilei de sâmbătă, 8 iunie 1946, credincioșilor veniți din toată țara le este prezentată tipografia, situată în clădirea din fața bisericii. Celor ce nu au unde dormi, li se amenajează paturi chiar în tipografie. A doua zi, duminică, se oficiază Sfânta Liturghie, se binecuvântează țarina, se proiectează câteva filme, se organizează o procesiune în cartierul Bulgaria, iar după-amiază se primesc noi membri în Ordinul Sfintei Pocăințe și Oastea Domnului. Celor din urmă le vorbește protopopul ortodox Florea Mureșanu.

În această perioadă, angajamentul gazetei față de spiritul frățietății creștine devine total. Sub același titlu, Însemnări creștine^[41], sunt prezentate activitățile Papei Pius al XII-lea și ale Patriarhului Nicodim, Elie Dăianu vorbește de Unitatea românească prin religie^[42], Silviu Augustin Prunduș evocă unitatea de Grai și credință^[43], Florea Mureșanu și Vasile Chindriș semnează în comun un articol definitoriu pentru viitorul editorial al revistei, Dulce și plăcut este a trăi frații împreună^[44], iar Gala Galaction, în articolul Hristos ne cere unitate, încântă și contrariază cititorul cu subtile tehnici stilistice: „Vremea e bună dăscăliță și durerea un ciocan providențial pentru capetele noastre”^[45].

Viața creștină nu place tuturor preoților^[46]. Publicarea scrierilor celor trei „ostași” și adunările frățești de la Cluj îi aduc preotului Chindriș învinuiri din toate direcțiile. Este acuzat de erezie, de scriere în „duh protestant”, de prozelitism în favoarea greco-catolicilor ori de înclinare spre ortodoxie, cu toate că prezența redactorilor ortodocși în paginile revistei este consimțită de Episcopul Nicolae Colan al Clujului, iar Episcopul Iuliu Hossu, cu care Chindriș se vede de cel puțin două ori pe săptămână, nu a încercat niciodată să influențeze orientarea gazetei. „Trebuie să știe toți că adevăratul catolicism este ortodox, iar ortodoxia adevărată este catolică […]”^[47], le răspunde Chindriș detractorilor săi.

În scurt timp, universul ecumenic creat în jurul Vieții creștine este străpuns de retorica oficială a unificării bisericești, preluată după modelul ucrainean. Aceste infiltrări violente în viața Bisericilor determină redacția să avertizeze că „unirea nu se poate face cu mijloace iezuite”^[48], referindu-se, evident, la metodele sovietice.

Ultimul număr al gazetei, datat 18 ianuarie 1948, prezintă pe prima pagină un desen în care un grup de bebeluși demonstrează în piața publică, purtând pancarte cu lozinci precum: „Vrem părinți cu credință în Dumnezeu!”, „Vrem să fim alăptați de mamele noastre!”, „Locuințele insalubre, jos!”^[49]. Nouă luni mai târziu, într-un raport al Securității din Cluj, locotenentul G. Breiner notează: „Din aceste lozinci se deduce atitudinea redactorului față de realizările actuale în ceea ce privește creșterea copiilor”^[50].

În toamna anului 1948, odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice, rămas fără parohie, gazetă, editură, tipografie, catedră de religie și cooperative, urmărit de Securitate, Vasile Chindriș se retrage la București, pentru a-și căuta un loc de muncă^[51].

Ajuns în Capitală, Chindriș adresează câteva cereri Ministerului Sănătății și Academiei R.P.R., în speranța obținerii unui loc de muncă, însă nu primește răspunsuri. Îl vizitează chiar și pe Patriarh, căruia îi prezintă câteva reviste și calendare, solicitându-i o funcție nepreoțească în Dealul Mitropoliei. Patriarhul îi prezintă lucrarea sa, Apostolat social, îi promite funcții înalte, însă doar în ipoteza „revenirii” la ortodoxie, opțiune pe care Chindriș o respinge. Primește, totuși, promisiunea rectorului Institutului Teologic pentru un post de bibliotecar, dar, aflând că, pentru a-l obține, e nevoie de concedierea vechiului bibliotecar, renunță. Apelează la prietenul său, Gala Galaction, care se străduiește să-i găsească un post la Academia R.P.R., însă fără niciun rezultat^[52]. De asemenea, face vizite dese la casa cu livadă de pe strada Mărțișor, unde Tudor Arghezi îl găzduiește, îi oferă câte o masă și chiar bani, dar nu îl poate ajuta cu găsirea unui loc de muncă^[53].

Cu Securitatea pe urmele sale, Vasile Chindriș se retrage în împrejurimile Ieudului natal, nu înainte de a redacta ultimul său „articol”, manifestul Glasul lui Isus, distribuit preoților greco-catolici de către sora sa Agapia, care este anchetată și încarcerată timp de doi ani, fără să fie judecată de un tribunal^[54]. Nu scapă nici el de închisoare. În ciuda avertizărilor Securității, în urma perseverenței în a oficia liturghii greco-catolice „clandestine”, dintre care una în aer liber, în fața bisericii Piariste din Cluj, în august 1956, este arestat și condamnat în două rânduri, la zece și la trei ani de închisoare^[55].

După 1948, drumurile gazetarilor Vieții creștine se îndreaptă spre destinații diferite. Teofil Herineanu trece la ortodoxie, în 28 august 1949 fiind instalat Episcop al Romanului și al Hușilor, iar în 19 decembrie 1957 ales Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului^[56]. Ion Agârbiceanu este aruncat într-un con de umbră, din care este recuperat de Ion Brad și Mircea Zaciu în anul 1952^[57]. În 1953, Nicolae Pura este arestat și acuzat de înaltă trădare. Doi ani mai târziu este eliberat în baza unui decret de amnistie. Până în anul 1980 funcționează ca vicar general „clandestin” al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla^[58]. Silviu Augustin Prunduș este arestat și condamnat în patru rânduri, executând în total 11 ani de închisoare^[59]. Vasile Militaru este reținut timp de 12 luni, din 1951 până în 1952. În ianuarie 1959 este din nou arestat, murind în 8 iulie același an, în penitenciarul Ocnele Mari^[60]. Florea Mureșanu este arestat în data de 26 iunie 1958 și condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Trece la Domnul în 4 ianuarie 1963, în penitenciarul Aiud^[61]. Emilian Lemeny moare într-un accident de lift la Timișoara, orașul în care avea stabilit domiciliul obligatoriu^[62]. Traian Dorz este închis între 24 decembrie 1952 și 24 iulie 1964. Pe parcursul anului 1982 execută încă cinci luni de închisoare, pentru tipărire de cărți religioase^[63].

În 1 februarie 1990, Viața creștină reînvie la Cluj, după 42 de ani de regim comunist, ca publicație oficială a Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

Gelu Hossu
(articol publicat în volumul Tradiții ale presei religioase din România,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017)

Note:

---

[1] Vasile Chindriș, proprietarul și editorul revistei, a absolvit Seminarul Teologic Român Unit din Gherla, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj și Seminarul Pedagogic Universitar. După finalizarea studiilor și hirotonire, a funcționat ca preot în Arghiș, obținând în scurtă vreme transferul la parohia din cartierul muncitoresc Iris, din Cluj, care dispunea la acea dată de o capelă, situată în incinta Fabricii de Porțelan. În aceeași perioadă a activat ca pedagog și profesor de religie la câteva școli primare și secundare din Cluj (Ioan Bota, Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România, 1948-1989, ediția a II-a, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 1998, p. 58).

[2] Episcop Iuliu, Binecuvântare, în Clujul creștin, anI, nr. 1, 1935, p. 1.

[3] Ion Agârbiceanu, Sămânța adevărului, în Clujul creștin, anI, nr. 1, 1935, p. 1.

[4] Declarație, Cluj, 5 aprilie 1939, s. Pr. V. Chindriș, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București (în continuare ACNSAS), Fond Informativ (în continuare I), 309960, vol. I, f. 120.

[5] Vezi Marian Petcu, Cenzura, în Marian Petcu (coord.), Cenzura în spațiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, București, 2005, p. 56.

[6] Plugul din nou în brazdă, în Viața creștină, anIV, nr. 1, 1938, p. 1.

[7] Informațiuni, în Clujul creștin, anI, nr. 16, 1935, p. 4.

[8] Sintagma apare în caseta redacțională începând cu numărul 37 din 1939.

[9] Agârbiceanu este prezent în aceeași perioadă în comitetul de redacție al revistei blăjene Cultura creștină, alături de Titus Mălai.

[10] Administrația, Aviz, în Clujul creștin, anII, nr. 30-33, 1936, p. 13. Lucrarea protopopului Elie Dăianu devine hotărâtoare pentru reluarea cauzei de beatificare a călugărului Ieremia Valahul, inițiată în 1627 de Papa Urban al VIII-lea și reînnoită în 1677 de Papa Inocențiu al XI-lea. Beatificarea călugărului a avut loc la 30 octombrie 1983.

[11] P. V., Căminul de zi „Sfânta Maria”, în Clujul creștin, anII, nr. 22-25, 1936, p. 12; Livia Deciu, Darea de seamă asupra înființării și funcționării „Căminului de zi Sf. Maria” a copiilor săraci din cartierul Iris, Cluj, în Clujul creștin, anII, nr. 26-29, 1936, p. 7.

[12] I. P., Isus Hristos revoluționar?, în Clujul creștin, anII, nr. 7-8, 1936, p. 2.

[13] Ion Agârbiceanu, Comunismul și religia, în Clujul creștin, anII, nr. 10-13, 1936, p. 1.

[14] A treia duminică din Postul Paștelui (v. Plugul din nou în brazdă, în Viața creștină, anIV, nr. 1, 1938, p. 1).

[15] Preot, decedat în anul 1938, la vârsta de 25 de ani (Viața creștină, anIV, nr. 28, 1938, p. 4).

[16] Nota redacției, la Teofil Herineanu, Ce este Euthanasia?, în Viața creștină, anIV, nr. 17-18, 1938, p. 2.

[17] Ioan Florea, Lumină în întuneric, în Viața creștină, anIV, nr. 5, 1938, p. 3.

[18] Ibidem,p. 3.

[19] Iosif Trifa, El iarăși va veni, în Viața creștină, anIV, nr. 35, 1938, p. 2.

[20] Semnele sfârșitului, în Viața creștină, anV, 1939, nr. 7, p. 3; I. Mărturie, Vine sfârșitul, în Viața creștină, anV, nr. 25, 1939, p. 1.

[21] Un mic răspuns, în Viața creștină, anV, nr. 7, 1939, p. 2.

[22] Ibidem,p. 2.

[23] Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Sibiu, Adresa nr. 1486, Sibiu, 17 februarie 1939, s. Arhiepiscop și Mitropolit Nicolae, V. Nistor, secretar, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 182.

[24] Declarație, Cluj, 5 aprilie 1939, s. P. V. Chindriș, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 120, 121.

[25] Inspectoratul Regional de Poliție Cluj, Serviciul Poliției de Siguranță, Referat nr. 7279/939, Cluj, 19 aprilie 1939, s. indescifrabilă, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 179.

[26] Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Sibiu, Adresa nr. 5904, Sibiu, 4 iulie 1939, s. Arhiepiscop și Mitropolit Nicolae, V. Nistor, secretar, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 185.

[27] Ministerul Internelor, Direcțiunea Generală a Poliției, Adresa nr. 73312/939, București, 1 august 1939, s. indescifrabilă, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 187.

[28] Pază gurii, în Viața creștină, anV, nr. 38, 1939, p. 4.

[29] Ibidem, p. 4.

[30] Alexiu Manea, Înscrieți-vă în cooperativa de consum din cartierul Iris!,în Viața creștină, anIV, nr. 3, 1938, p. 4.

[31] S-a întemeiat la Cluj Cooperativa „Viața creștină”, în Viața creștină, anIV, nr. 31, 1938, p. 3.

[32] Măreața adunare creștină de la Cluj, în ziua de Duminică, 3 septembrie, în Viața creștină, anV, nr. 37, 1939, p. 1.

[33] I. Mărturie, T. Dar, Ce dulce și plăcut să locuiască frații împreună (Psalm 133,1), în Viața creștină, anV, nr. 38, 1939, p. 3; Fr. Leon, Urdea, Mărturie, Frumoasa adunare creștină de la Cluj, în Misionarul vieții creștine. Supliment la foaia „Viața creștină”, anV, nr. 39, 1939, p. 4.

[34] N. Pura, O întrebare de Anul Nou, în Viața creștină, anVI, nr. 1-3, 1940, p. 6.

[35] R. Wurmbrand, Întoarcerea lui Israel, în Viața creștină, anVI, nr. 5, 1940, p. 4.

[36] Cuvânt de lămurire către cititori, în Viața creștină, anVII-X, 1941-1944, nr. unic, p. 1.

[37] I. Bota, C. Ionițoiu, Martiri și mărturisitori…, p. 58.

[38] Cuvânt de lămurire către cititori, în Viața creștină, anVII-X, 1941-1944, nr. unic, p. 1.

[39] Declarație, Cluj, 24 februarie 1950, s. V. Chindriș, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 128.

[40] Vasile Chindriș, Continuăm, în Viața creștină, anXII, nr. 1, 1946, p. 1.

[41] E. Naghiu, Însemnări creștine, în Viața creștină, an XII, nr. 2-3, 1946, p. 8.

[42] Elie Dăianu, „Unitatea românească prin religie” de Prof. univ. Ștefan Pașca, în Viața creștină, an XII, nr. 4, 1946, p. 4.

[43] S. A. Prunduș, Grai și credință, în Viața creștină, an XII, nr. 5, 1946, p. 1.

[44] Fl. Mureșanu, Vasile Chindriș, „Dulce și plăcut este a trăi frații împreună” (Psalm 133,1), în Viața creștină, an XII, nr. 5, 1946, p. 1.

[45] Gala Galaction, Hristos ne cere unitate (extras …), în Viața creștină, an XIII, nr. 33-34, 1947, p. 3.

[46] Titlul unui articol din Viața creștină, an XII, nr. 5, 1946, p. 3.

[47] Vasile Chindriș, Nu scriem spre sminteala în credință a nimănui, în Viața creștină, an XII, nr. 11-12, 1946, p. 2.

[48] Când se va face unirea Bisericilor, în Viața creștină, an XIII, nr. 37, 1947, p. 1.

[49] Ascultați glasul copiilor voștri, în Viața creștină, an XIV, nr. 46, 1948, p. 1.

[50] Adresă către Direcțiunea Generală a Securității Poporului, nr. 1/27031, Cluj, 14 octombrie 1952, s. lt. Gheorghe Breiner, col. Patriciu Mihai, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 256.

[51] Declarație, Cluj, 24 februarie 1950, s. V. Chindriș, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 128. Vasile Chindriș „a murit de două ori: odată când i-a murit revista, de moarte silnică; apoi, când însăși inima i-a încetat să mai bată” (Ioan Miclea, Activitatea culturală a Bisericii Unite a Blajului dintre cele două războaie, în Prof. dr. Nicolae Gudea, coord., Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Theologia Catholica, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, an LI, 2006, p. 209).  

[52] Declarație, Cluj, 24 februarie 1950, s. V. Chindriș, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 128.

[53] Declarație, Cluj, 8 noiembrie 1956, s. Berman Jack, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. II, f. 37.

[54] Glasul lui Isus, ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 9; Notă informativă, Cluj, s. O., ACNSAS, Fond I, 309960, vol. I, f. 19.

[55] Gelu Hossu, Sus inimile!, Editura „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2016, p. 218.

[56] Alegerea, învestitura și înscăunarea P.S. Teofil Herineanu ca Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, în Mitropolia Ardealului, an III, nr. 1-2, 1958, p. 50.

[57] Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad: „din primăvară până-n toamnă” (aprilie – octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 115.

[58] I. Bota, C. Ionițoiu, Martiri și mărturisitori…, p. 141; Fișa matricolă penală, Pura Nicolae, în www.biblioteca-represiunii.ro.

[59] Gelu Hossu, op. cit., p. 23-26;Fișa matricolă penală, Prunduș Augustin, în www.biblioteca-represiunii.ro.

[60] Fișa matricolă penală, Militaru Vasile, în www.biblioteca-represiunii.ro.

[61] Ștefan Iloaie, Paul Caravia, Virgiliu Șt. Constantinescu, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste. Supliment al revistei Renașterea, Cluj-Napoca, 1995, p. 53; Fișa matricolă penală, Mureșanu Florian, în www.biblioteca-represiunii.ro.

[62] Gelu Hossu, op. cit., p. 139.

[63] Fișa matricolă penală, Dorz Traian, în www.biblioteca-represiunii.ro. În perioada comunistă, Traian Dorz furniza cărți religioase studenților teologi greco-catolici „clandestini” (v. Sabin Făgăraș, L’insegnamento teologico clandestine a Cluj-Napoca tra gli anni 1969-1990, în Prof. dr. Nicolae Gudea, coord., Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Theologia Catholica, an LI, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 56).